In ultimii ani, am parcurs adesea drumul dinspre Turda si pana spre capitala “Tarii Motilor”, Campeni, apoi mai departe spre casa Craiului Muntilor din Vidra si retur, cunoscand Valea Ariesului, cu fiecare comuna si sat, chiar fiecare curba, cu autoturismul personal, care este cel mai la indemana mijloc de transport si, recunosc, si cel mai comod. Pentru cei interesati traseul mai poate fi parcurs si cu autocarul, pentru ca, din pacate, mocanita a ramas doar in amintirea locuitorilor si putini sunt cei care se mai pot bucura de aceasta, foarte rar si limitat pe ruta Campeni – Abrud, in rest existand doar urme ale infrastructurii de alta data si bucati ascunse in buruieni din ceea ce a fost candva linia ingusta.
Facand aceste drumuri, pe Valea Ariesului si peste tot prin Apuseni de altfel, continui sa ma minunez de fiecare data de multele bisericute construite de oamenii comunitatilor dinspre vale, dar si pe deal si in varf de munte, multe facand parte din patrimoniul cultural national si ingijite de oamenii locului cu sfintenie. Dar, pana cand sa va povestesc despre unele dintre acestea, v-as spune un lucru poate mai putin cunoscut, acela ca, alaturi de multe biserici de rit ortodox, veti intalni peste tot prin Apuseni, biserici vechi ale diferitelor culte religioase si o toleranta a diversitatii religioase, poate mai putin intalnita in alte parti.
Toleranta religioasa a locuitorilor din Apuseni se datoreaza cu siguranta si istoriei. Nu cred ca sunt multi care cunosc ca, in anul 1568, Dieta Transilvaniei, tinuta la Turda, emitea pentru prima data in istoria Europei, un document prin care se proclama libertatea constiintei si a tolerantei religioase. Chiar daca aceasta a marcat si una dintre numeroasele nedreptatile facute de-a lungul istoriei populatiei majoritare din Transilvania, deoarece cultul greco-ortodox practicat de romani sau mozaic nu a fost recunoscut, dar a fost totusi tolerat, importanta istorica a documentului este incontestabila, fiind un moment de referinta. Dar acum, dupa sute de ani de convietuire, toleranta, pot spune din toate punctele de vedere, s-ar putea sa surprinda pe cei care nu cred ca, unele lectii ale istoriei aici chiar s-au invatat. Binenteles, cei care nu sunt de prin partea locurilor si au venit in Apuseni pot sa confirme politetea si ospitalitatea motilor, dar recunosc ca este mai greu daca doresti sa te stabilesti in zona, pentru ca nu-ti va fi usor sa te integrezi, nefiind “unu’ de-ai lor”, iar sederea prelungita iti va fi mai greu acceptata.
Dar dupa incursiunea de azi din istorie, va poftesc din nou la drum, intr-o comuna de pe Valea Ariesului, Lupsa, la Muzeul Etnografic, care-i poarta numele profesorului Pamfil Albu. Acesta a donat satului in 1952 peste 2300 de piese si a continuat sa completeze donatia pana la sfarsitul vietii sale in 1990. In prezent, colectia numara peste 8000 de piese, fiind unul dintre cele mai mari si complexe muzee de acest gen din tara si oglindeste viata satului de odinioara de pe Valea Ariesului. Muzeul se mandreste cu o impresionanta colectie de haine, carti rare din secolele XVII-XVIII, colectie de icoane pe lemn si pe sticla din sec. XVIII-XIX, minereuri, numismatica si cu o vasta colectie de obiecte si piese, urmarind evolutia lor, incepand din comuna primitiva.
Si daca tot suntem la Lupsa, vazand si aprecierile dumneavoastra si dorinta de cunoastere a unor vechi legende ale zonei, sa cunoastem astazi „Legenda Margaii”.
Cu ocazia unui targ ce avuse loc la Lupsa, se facuse de tineri o frumoasa hora pe marginea Ariesului, in apropiere de o stanca ce se chema Margaia. Cu totii jucau si chiuiau, numai doua fete, ambele imbracate foarte frumos, nu voiau sa joace cu nimeni, zicand ca isi asteapta iubitii, desi au fost cete multe de feciori tineri. Apoi au venit alti doi feciori, imracati frumos si cu pinteni si asa jucau de cu foc de nu aveau soata pe lume si, dupa ce or jucat fecioreste, le-o placut la fete. Acestia le-or zis la fete sa se duca cu ei si s-or invoit si au inceput sa le invarta pe sub mana si sa strige: “hai fartata tot mai sus” si s-or ridicat cu ele din joc, tot invartindu-le pe sub mana, pana la “Masa Margaii”.
Can’ or ajuns, li s-o deschis o usa si or intrat cu ele in “masa” (stanca de cheama Masa Margaii) si dupa ceea s-o inchis iara usa, dar la una din ele i-o ramas zadia si se uitau oamenii cum o bate vantul. Si io, cand eram mic, ma uitam s-o vad cum o bate vantul si ma gandeam la ele, cum le-o dus zmeii. De nu se invoiau sa-i petreaca, nu le puteau duce. Dar si fetele din sat de atuncea s-or invatat minte, de nu mai stau de vorba cu feciori necunoscuti, oricat de frumosi ar fi ei. Dar nici zmeii nu mai indraznesc sa vie, pentru ca feciorii ingrijesc fetele si nu le lasa, ca in Lupsa totdeauna ai gasit feciori care nici de doi zmei nu le pasa.
Si fetele umblau pe camp, dar acasa nu puteau veni. Una fiind mai isteata, il tot intreba pe zmeu: “Aceasta buruiana de ce ii buna, dar asta, si tot asa…”, iar zmeul prost incepe sa-i dezvaluie din secrete si cand a aflat tot, o venit aducand cu ea leacul “iarba creata, dumbravnic si busuioc”. Iute masa o fiert buruienile si fata s-o spalat, iar de atunci zmeul n-o mai avut putere s-o duca.
(Sursa: Mica enciclopedie de etnografie si folclor Tara Motilor – Romania, aparuta la Editura Altip si realizata de Maria Cioica si Sabin Cioica, impreuna cu numerosi colaboratori, Inf. Prata Nicolae, Lupsa.)
No, pana la urmatoarea poveste, ramaneti cu bine!
