Sunt copil cu radacini ale locului si am stiut de mic asta, prin prisma unui parinte care, desi la vremea de cinci ani pleca din munte impreuna cu ai lui parinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sa se mai intoarca. Si asa mi-am petrecut multe dintre vacantele de vara la cativa pasi distanta, dar din aceia de mot, de casa Craiului din Muntii Apuseni (ca altfel sa tot fie vreo 4 km).

Vara de vara imi luam intr-o joaca serioasa, pentru mine, „responsabilitatile” unei zile de coasa, spre bucuria bunicului si incantarea surorii acestuia, dar chiar si a strabunicii mele. Nu ajungea cucul sa cante de opt ori, la ceasul avut deasupra capului, si eu eram deja imbracat, pregatit sa alerg spre cohea care ma ademenea cu placute mirosuri si unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte ma intampina in fuga spre izvor, unde umpleam galetuta pe masura mea, cu cea mai buna apa. Si era cea mai buna apa, chiar daca era si singura sursa de altfel sau cel putin asa am crescut eu, cu gandul la „cea mai buna apa de izvor, pe care nu o gaseam decat la Vidra”.

Prin iarba inca uda, dar pe cararile deja facute, sa nu culc iarba necosita, ma opream la primul popas, stiind ca „nu trebuie sa-mi scot sufletul din mine”, ca doar asa ma indemna in fiecare dimineata strabunica, o batranica simpatica si batrana din totdeauna pentru mine, bucuroasa si mandra in acelasi timp, vazand strajnicul urmas de-o schioapa, care ajungea in fiecare an s-o vada.

Bunicul, cu coasa in mana, zambind pe sub mustanta si uitandu-se la mine cum incercam sa-mi fac loc pe ultimii metri, prin iarba ce-mi depasea statura, desi insetat si flamand, imi multumea mereu ca-i duceam mancarea proaspat facuta si apa rece de la izvor, dar imi certa matinala trezire, cand as fi putut sa mai lenevesc, ca doar eram in vacanta. Acum, de as mai putea, i-as spune bunicului ca era cea mai frumoasa trezire, la ora pe care doar eu mi-o stabileam si acest drum pe care-l faceam zi-de-zi, era modul meu de a-i multumi ca ma ducea la Vidra…

In inima Apusenilor, a carei bataie o simt la fel de curata si acum, la distanta de doua decenii, am indraznit sa chem oameni pentru a trai sau retrai cu sinceritatea copilului din fiecare, aceleasi momente, dintr-un trecut ce-ar trebui sa fie mereu prezent. Vis-a-vis de locul copilariei mele am facut si un loc de popas, o mica pensiune, dar cu mult suflet… Pensiunea Craiul. Bucuria unei vieti simple, dar adesea mai profunda decat in vartejul marilor orase si tocmai gasirea unor momente de liniste, pentru cei care stiu sa la aprecieze, compun chemarea sincera adresata celora ce vor sa descopere si sa se descopere.

Exoticul sau etalarea snobismului in compania unor prieteni ce au astfel de afinitati, nu pot fi satisfacute printr-o vizita in Apuseni si nici la locatia care traieste prin oamenii care o viziteaza. Dar ceilalti prieteni, ce-si doresc o seara intima si pentru care discutiile nu se termina niciodata noaptea, iti vor multumi, daca nu i-ai uitat acasa. Vor asculta o muzica buna, se vor ospata si daca vor reusi sa simta armonia muntelui si a salbaticiei inca prezente in cea mai mare parte a Apusenilor, isi vor aduce aminte de ce avem nevoie si de astfel de momente.

Voi, aceia ce v-ati regasit in astfel de randuri, dar si-n ganduri si-n simtiri, sunteti invitati sa descoperiti Apusenii, Tara Motilor si Pensiunea Craiul. Incercam sa nu uitam si sa oferim mai departe si invatam in fiecare zi cum sa facem acest lucru, alaturi de cei care ne viziteaza.

Iti multumesc ca mi-ai citit povestea. Vino sa ne spui si povestea ta!

Urmas al motilor, dar stramutat cu o generatie inainte spre ses, in speranta unui trai mai bun si cu gandul depasirii vicisitudinilor vietii din munte, am adesea dorinta sincera de a descoperi si a ma descoperi, dincolo de limita experientei personale a trei decenii. Iar in acest demers personal, mi-a fost destul un imbold al prietenilor nostri comuni de la AvocatNet.ro pentru a raspunde afirmativ solicitarii de a descrie Apusenii, vazuti si traiti intr-un adevarat periplu, pe care voi incerca sa vi-l fac cunoscut prin intermediul catorva articole.

Si daca amintesc cu mandrie despre descendenta mea de mot, pe ramura genealogica a mai multor generatii dinspre tatal meu, as vrea sa va fac cunoscuta si etimologia etnonimului “mot”, dintr-o abordare mai putin cunoscuta, si care are la baza termenul latin “motus” in sensul figurat de agitatie, pornire, tumult, razvratire, agitatie a multimii (Dictionarul latin-roman, editia a III-a, Bucuresti 1973, Gheorghe Gutu) . Si astfel, in aceasta demonstratie se arata ca “motus – moti” (pl.) include in denominatia sa o realitate istorica, semnificand o posibila rascoala a sclavilor de la exploatarile aurifere din perioada stapanirii imperiale a Daciei. Se presupune ca, prin amploarea si dramatismul ei, aceasta ar fi putut sa ramana in memoria etnica a populatiei locale. Iar in privinta sclavilor rasculati, acestia s-ar fi refugiat pe Ariesul superior, unde relieful i-a ajutat sa se apere, si sa reziste in fata cohortelor romane. Evenimentele istorice petrecute in Apuseni de-a lungul timpului sunt marturie pentru reafirmarea in multe randuri a poreclei de motus moti – “rasculati” si acest denominativ al unei populatii romanesti sa se transforme in timp din porecla in nume si chiar in renume.

Si, in ciuda faptului ca se cunosc si alte abordari ale originii etnonimului “mot”, dintre care cea mai cunoscuta fiind cea a smocului de par de pe crestet care, prin traditie si-l lasau barbatii din zona Abrudului cand se tundeau, personal, raman la parerea ca cea mai aproape de esenta si spiritualitatea populatiei din zona Ariesului superior este cea de “rasculati”. In ce masura mai lupta motii din prezent pentru continua afirmare a spiritului de dreptate si libertate in ceea ce priveste convingerile lor, cred ca este mai greu de apreciat, dar vreau sa cred ca o aparenta absenta este doar temporara, pana la momentul in care vor mai avea o voce a unui adevarat lider, asemenea Craiului Muntilor, Avram Iancu.

Iar daca v-am facut o scurta incursiune in istoria locurilor, as vrea sa va fac cunoscuta si o legenda, dintre multele care sunt tot mai putin cunoscute, in speranta ca le vom duce mai departe si nu le vom lasa sa moara. Mai presus de povestea intamplata “candva…” este mesajul, parte din spiritualitatea si identitatea noastra, transmis prin graiul norodului si reprodus in Mica enciclopedie de etnografie si folclor Tara Motilor – Romania, aparuta la Editura Altip si realizata de Maria Cioica si Sabin Cioica, impreuna cu numerosi colaboratori:

“Candva, in vremurile de care nu-si mai aminteste niciun batran al satelor, varful Muntelui Gaina era impodobit cu un palat stralucitor in care locuia o zana buna. Si avea zana o gaina care in fiecare zi oua trei oua de aur. Si, cum avea zana suflet bun, fiecare pereche de tineri casatoriti primea in dar un ou de aur. Intr-o buna zi, trei moti dintr-un sat de la poalele muntelui, indemnati de saracie, s-au hotarat sa fure gaina. Cu mare viclesug, imbracandu-se in faine femeiesti, dandu-se nevoiase din partea locului, au reusit sa patrunda in palat, sa fure gaina si un cos cu oua de aur. Au iesit din palat si s-au pierdut in padurile care-l inconjurau. Gaina a inceput sa cotcodaceasca. Paznicii au dat alarma sufland din tulnice. Ceata de calareti care s-au luat dupa rapitori nu i-au mai gasit insa. Cosul cu oua de aur s-a revarsat si ouale s-au rostogolit de pe creasta muntelui pana in valea Ariesului, al carui prundis, de atunci, este presarat cu aur. Si zana cea buna, suparata, a poruncit sa fie daramat palatul si s-a mutat pe un alt munte. Degeaba urca astazi fetele si feciorii pana in varful muntelui, nimeni nu le mai imparte oua de aur.”

No, pana la urmatoarea poveste, ramaneti cu bine!

In ultimii ani, am parcurs adesea drumul dinspre Turda si pana spre capitala “Tarii Motilor”, Campeni, apoi mai departe spre casa Craiului Muntilor din Vidra si retur, cunoscand Valea Ariesului, cu fiecare comuna si sat, chiar fiecare curba, cu autoturismul personal, care este cel mai la indemana mijloc de transport si, recunosc, si cel mai comod. Pentru cei interesati traseul mai poate fi parcurs si cu autocarul, pentru ca, din pacate, mocanita a ramas doar in amintirea locuitorilor si putini sunt cei care se mai pot bucura de aceasta, foarte rar si limitat pe ruta Campeni – Abrud, in rest existand doar urme ale infrastructurii de alta data si bucati ascunse in buruieni din ceea ce a fost candva linia ingusta.

Facand aceste drumuri, pe Valea Ariesului si peste tot prin Apuseni de altfel, continui sa ma minunez de fiecare data de multele bisericute construite de oamenii comunitatilor dinspre vale, dar si pe deal si in varf de munte, multe facand parte din patrimoniul cultural national si ingijite de oamenii locului cu sfintenie. Dar, pana cand sa va povestesc despre unele dintre acestea, v-as spune un lucru poate mai putin cunoscut, acela ca, alaturi de multe biserici de rit ortodox, veti intalni peste tot prin Apuseni, biserici vechi ale diferitelor culte religioase si o toleranta a diversitatii religioase, poate mai putin intalnita in alte parti.

Toleranta religioasa a locuitorilor din Apuseni se datoreaza cu siguranta si istoriei. Nu cred ca sunt multi care cunosc ca, in anul 1568, Dieta Transilvaniei, tinuta la Turda, emitea pentru prima data in istoria Europei, un document prin care se proclama libertatea constiintei si a tolerantei religioase. Chiar daca aceasta a marcat si una dintre numeroasele nedreptatile facute de-a lungul istoriei populatiei majoritare din Transilvania, deoarece cultul greco-ortodox practicat de romani sau mozaic nu a fost recunoscut, dar a fost totusi tolerat, importanta istorica a documentului este incontestabila, fiind un moment de referinta. Dar acum, dupa sute de ani de convietuire, toleranta, pot spune din toate punctele de vedere, s-ar putea sa surprinda pe cei care nu cred ca, unele lectii ale istoriei aici chiar s-au invatat. Binenteles, cei care nu sunt de prin partea locurilor si au venit in Apuseni pot sa confirme politetea si ospitalitatea motilor, dar recunosc ca este mai greu daca doresti sa te stabilesti in zona, pentru ca nu-ti va fi usor sa te integrezi, nefiind “unu’ de-ai lor”, iar sederea prelungita iti va fi mai greu acceptata.

Dar dupa incursiunea de azi din istorie, va poftesc din nou la drum, intr-o comuna de pe Valea Ariesului, Lupsa, la Muzeul Etnografic, care-i poarta numele profesorului Pamfil Albu. Acesta a donat satului in 1952 peste 2300 de piese si a continuat sa completeze donatia pana la sfarsitul vietii sale in 1990. In prezent, colectia numara peste 8000 de piese, fiind unul dintre cele mai mari si complexe muzee de acest gen din tara si oglindeste viata satului de odinioara de pe Valea Ariesului. Muzeul se mandreste cu o impresionanta colectie de haine, carti rare din secolele XVII-XVIII, colectie de icoane pe lemn si pe sticla din sec. XVIII-XIX, minereuri, numismatica si cu o vasta colectie de obiecte si piese, urmarind evolutia lor, incepand din comuna primitiva.

Si daca tot suntem la Lupsa, vazand si aprecierile dumneavoastra si dorinta de cunoastere a unor vechi legende ale zonei, sa cunoastem astazi „Legenda Margaii”.

Cu ocazia unui targ ce avuse loc la Lupsa, se facuse de tineri o frumoasa hora pe marginea Ariesului, in apropiere de o stanca ce se chema Margaia. Cu totii jucau si chiuiau, numai doua fete, ambele imbracate foarte frumos, nu voiau sa joace cu nimeni, zicand ca isi asteapta iubitii, desi au fost cete multe de feciori tineri. Apoi au venit alti doi feciori, imracati frumos si cu pinteni si asa jucau de cu foc de nu aveau soata pe lume si, dupa ce or jucat fecioreste, le-o placut la fete. Acestia le-or zis la fete sa se duca cu ei si s-or invoit si au inceput sa le invarta pe sub mana si sa strige: “hai fartata tot mai sus” si s-or ridicat cu ele din joc, tot invartindu-le pe sub mana, pana la “Masa Margaii”.

Can’ or ajuns, li s-o deschis o usa si or intrat cu ele in “masa” (stanca de cheama Masa Margaii) si dupa ceea s-o inchis iara usa, dar la una din ele i-o ramas zadia si se uitau oamenii cum o bate vantul. Si io, cand eram mic, ma uitam s-o vad cum o bate vantul si ma gandeam la ele, cum le-o dus zmeii. De nu se invoiau sa-i petreaca, nu le puteau duce. Dar si fetele din sat de atuncea s-or invatat minte, de nu mai stau de vorba cu feciori necunoscuti, oricat de frumosi ar fi ei. Dar nici zmeii nu mai indraznesc sa vie, pentru ca feciorii ingrijesc fetele si nu le lasa, ca in Lupsa totdeauna ai gasit feciori care nici de doi zmei nu le pasa.

Si fetele umblau pe camp, dar acasa nu puteau veni. Una fiind mai isteata, il tot intreba pe zmeu: “Aceasta buruiana de ce ii buna, dar asta, si tot asa…”, iar zmeul prost incepe sa-i dezvaluie din secrete si cand a aflat tot, o venit aducand cu ea leacul “iarba creata, dumbravnic si busuioc”. Iute masa o fiert buruienile si fata s-o spalat, iar de atunci zmeul n-o mai avut putere s-o duca.

(Sursa: Mica enciclopedie de etnografie si folclor Tara Motilor – Romania, aparuta la Editura Altip si realizata de Maria Cioica si Sabin Cioica, impreuna cu numerosi colaboratori, Inf. Prata Nicolae, Lupsa.)

No, pana la urmatoarea poveste, ramaneti cu bine!

Obiectivul acestei incursiuni era de a culege cateva informatii despre cele doua Detunate, a vi le face cunoscute, apoi a va invita in expeditii personale pentru a le putea admira in toata splendoarea lor.

Revenind la drumul de acces, dupa ce treceti Pasul Bucium (915 m), va invit sa mergeti pana in satul Cerbul (aflat in S-V orasului Abrud la aproximativ 6 km distanta). Si gata, sunteti ajunsi la intrarea intr-o frumoasa rezervatie naturala, cu o suprafata de 24 ha, remarcabila prin prezenta coloanelor de bazalt de forma prismatic-hexagonala. Cele doua varfuri pe care va invit sa le vizitati se numesc Detunata Goala siDetunata Flocoasa.

Aceste doua varfuri, relativ modeste ca inaltime, reprezinta insa incontestabil puncte de importanta atractie turistica in Apuseni, iar unul dintre motive este acela ca, in Europa, doar la Giant’s Causeway – Irlanda se mai poate vedea asa ceva. Cele doua Detunate sunt constituite din bazalt columnar, iar coloanele au o inaltime de pana la 75 m. Daca Detunata Goala (1158 m), lipsita de padure, dezvaluie o spectaculoasa fizionomie magmatica si ofera posibilitati de examinare geologica persoanelor interesate, cealalta, Detunata Flocoasa (1258 m) este acoperita cu o frumoasa padure de molid, dar fiind si mai limitata dintr-o perspectiva geologica.

Dar cum, admirarea si/sau examinarea frumusetilor naturale fara un contact direct cu localnicii, personal, nu mi se pare o experienta completa, va impartasesc pe scurt doua povestioare dupa cateva discutii cu acestia.

Prima se refera la un parau de la poalele Detunatei, care se transforma intr-un ghetar, dar pare ca acest lucru sa se intample, an de an, invers. Paradoxal, acesta nu ingheata iarna, indiferent cat de frig este, dar ingheta in aprilie si ramane asa pana la terminarea sezonului cald. Uimirea mi-a fost si mie mare si mi-am propus sa-l caut in vara urmatoare, iar concluziile personale promit sa vi le impartasesc si dumneavoastra.

A doua poveste este cea a unor doine populare, iar unele versuri vi le reproduc, in speranta ca va vor placea, pentru ca, sa nu uitam, suntem in Tara Motilor:

Spusu-mi-o mama batrana Sa nu uit limba romana Sa nu uit carul cu boi Si nici doina de la noi Sa nu uit carul cu fan Si nici cantecul batran Nici casuta cu pridvorul Nici ograda cu izvorul.

Detunatele nu pot sa fie prezentate fara a cunoaste legendele legate in jurul lor, fapt pentru care v-o fac spun pe urmatoarea:

Una dintre legendele Detunatei spune ca in timpuri indepartate, cand se luptau pentru domnie si stapanirea acestui pamant uriașii cu zanele, mai marele uriasilor avea un fecior foarte puternic si caruia ii placea sa se lupte cu ursi si cu bouri. Odata, innoptat prin padure, se culca sub o salha de brad. Cand luna isi asterne lumina in timpul noptii, feciorul este trezit de vocea calda si suava a unei zane, careia tatal lui ii jurase moarte. De acum inainte pe feciorul uriasului nimic nu-l mai poate impaca, singurul dor pe care-l avea era sa plece in codru sa-si vada frumoasa zana, care-i devenise iubita. Intr-o buna zi, tatal sau il urmareste si-si gasi feciorul chiar in bratele zanei. Atunci uriasul strapunse fata cu sabia, dar in clipa următoare cazu si el ucis de pumnalul fiului sau. Deodata tunetele si traznetele cerului cuprinsera muntii si vaile, pamantul se despica si inghiti pe cei doi indragostiti pentru totdeauna, in timp ce limbile de foc, trimise din adancuri, impietrira pe parintele ucigas si pe ceilalti uriasi, facandu-i stane de piatra, care se vad si azi si care se cheama Detunate.

No, pana la urmatoarea poveste, ramaneti cu bine!

In asteptarea primaverii, care nu se grabea sa-si faca aparitia, m-am luptat inca o data cu nametii pentru a mai admira Cascada Pisoaia inghetata, intr-un spectacol natural cu totul deosebit, mai ales in aceasta perioada a anului. Perdeaua compacta de gheata de aproximativ 20 m inaltime, incadrata de o padure de fag si arbori izolati de rasinoase, in spatele careia se aud clipocind firicele de apa cu un front de despletire de mai bine de 25 de m merita insa tot efortul.

Aceasta plimbare am facut-o dupa ce am poposit cateva ore in „capitala motilor”, respectiv orasul Campeni, iar la iesire din oras am facut stanga pe drumul judetean DJ 762, care merge pana mai sus putin de casa Iancului, din comuna ce-i poarta numele, Avram Iancu. Dupa ce am parcurs 14 km de la barajul care aduna cele doua brate ale raului Aries si care marcheaza inceputul drumului judetean, la limita orasului Campeni, eram deja in mijlocul comunei Vidra. Am oprit masina, m-am echipat si dupa ce am admirat-o din drum, am plecat spre cascada. Iar efortul nici nu ar fi fost mare, daca nu ar fi trebuit sa ma lupt cu zapada pana la brau pe alocuri, deoarece sunt doar 500 m din drumul judetean si pana la cascada. Rezervatia peisagistica era acum alba, iar pragul stancos de calcare cristaline de varsta paleozoica, era in intregime acoperit cu gheata, dar oferind o priveliste cu totul deosebita.

Pe langa impresia lasata atunci cand am ajuns in apropierea cascadei, am ramas si cu niste poze deosebit de frumoase si care surprind spectacolul naturii in toata splendoarea lui. La intoarecerea spre masina priveam in fata mea un versant pe care soarele, chiar si acesta cu dinti, l-a dezbracat de zapada aproape in intregime, dupa zilele in care l-a imbratisat si incalzit cu razele lui. Inainte sa plec, fiind doar la cativa pasi de locul unde imi parcasem masina, am mai trecut sa vad incrustarea de moluste de la „Dealul cu melci”. Acest deal despre care va vorbesc este o rezervatie paleontologica, un unicat geologic cu o vechime atestata intre 65 – 70 milioane de ani, cu urme din cretacicul superior si care isi arata dovada timpului printr-o alternanta de conglomerate cu gresii si marne in care sunt incrustate 35 de specii de moluste. Iar aceste doua spactacole ale naturii, Cascada si Dealul cu melci, stau fata in fata, la o distanta de 500 m, una de cealalta.

Dupa ce am urcat in masina sa plec, am vazut pe bord biletelul pe care mi-am notat un hazliu cantec inchinat lui Horea, notat in timpul vizitei de la Expozitia ethografica din comuna Vidra, si pe care cu drag vi-l reproduc:

„(si) Cand Horea-i la fagadau, (apai) domnii fug far’ de hinteu. Cand iel ii pantra copaci, domnii fug far’ de nadragi. Cand mere pantra butuci, domnii fug far’ de papuci, iar cand sa arata in deal, domnii toti fug din Ardeal.”

Iar acum, asa cum v-am obisnuit si in alte articole, fiind la finalul, va reproduc una din legendele care a strabatut timpul, iar a carei semnificatie atrage atentia asupra cuvantului „olos”, prin relationarea cu numele medieval al romanilor valahi si care atesta in acelasi timp vechimea neamului romanesc in intramontanul Muntilor Apuseni.

Se spune ca in vremuri de demult, la poalele unei stanci, pe jumatate impadurita din apropierea satului Margaia, baciul Rabulescu a inceput sa are pentru graul de primavara. La popasul de pranz, taranul si fiica ce-l ajuta la lucru vad intr-o poiana din varful muntelui un olos (urias) care isi si trimite fiica sa vada ce viermi scormonesc pamantul. Ajunge fata la locul de odihna al plugarului si, nici una nici doua, ca ia in poala fata, plugarul si boii cu plug cu tot si ii duce la tatal sau in poiana din varful muntelui. Vazandu-I, uriasul ”olos” ii intreaba: ”ce-mi scormoniti pamantul, viermisorilor?” la care plugarul raspunde ca nu scormoneste pamantul, ci ara pentru a semana graul de primavara.

Auzind astea, olosul porunceste fetei sa ia cu grija plugarul, fata, boii si plugul si sa ii duca de unde i-a adus zicand: ”duceti-va si de acum inainte voi sa fiti stapani pentru totdeauna pe pamantul acesta pe care tot voi il si lucrati”. Fata uriasului duce plugarul la marginea ogorului. Uriasul si fata sa se transforma apoi intr-o stanca uriasa, care sta de straja pamantului si celor care-l lucra, iar stanca poarta si ea numele de “Olosi”. (Sursa: Mica enciclopedie de etnografie si folclor Tara Motilor – Romania, aparuta la Editura Altip si realizata de d-na Maria Cioica si d-nul Sabin Cioica, impreuna cu numerosi colaboratori)

No, pana la urmatoarea poveste, ramaneti cu bine!